In incercarile mele neincetate de a inainta spre luciditate, descopar permanent lucruri care ma surprind. Sunt multumit de mine atunci cand invat pe propria piele probleme pe care le stiam de mult timp, doar la nivel de sintaxa. Este ca si cum ai reusi sa demonstrezi o formula matematica, fara a avea la indemana rezolvarea, ci doar rezultatul.
Iar asta se poate intampla doar atunci cand te lovesti de nevoia de a descoperi structural acel rezultat. Este un soi constructiv de reinventare a rotii, as spune. Pentru ca este o diferenta majora intre a folosi o roata si a cunoaste in detaliu felul in care acea roata este construita. Abia atunci poti intelege sau aprecia cu adevarat utilitatea ei. Si chiar daca ai citit despre cum este ea manufacturata, sau chiar ai asistat la procesul in sine, realizat de catre altii, nu o sa stii cu adevarat despre ce-i vorba pana cand nu pui mana pe lemn si-ti intra primele aschii sub piele.
Incep sa ma transform intr-un adept al egoismului, ca forma de manifestare a sinceritatii. Incepand sa demonstrez prin prisma propriei experiente problemele care m-au preocupat in timp, reusesc sa-mi descopar propria natura. Si astfel sa o pot interpreta si pe a celor din jur. Daca de curand realizam ca nu toti oamenii sunt atat de favorizati de soarta precum mine, acum imi dau seama ca exista si o limita a tolerantei, pe care daca o depasesc, nu fac altceva decat sa le permit celorlalti a-si ascunde in mine propria lor vina pentru problemele ce sunt intre mine si ei, ei si altii, sau in ei insisi.
Aceasta latura agresiva a omului nu poate fi combatuta daca nu-ti pastrezi concentrarea si simtul de a te proteja de relele din jur. Aproape fiecare grup are acel individ slab, ultimul la coada cand vine vorba de muscat din prada. Pentru ca, sa admitem, suntem niste pradatori. Chiar daca ne place sa ne numim omnivori si folosim pretexte sa parem ca ne pasa de, spre exemplu, mediu. In fapt, ne pasa strict de noi, iar actiunile “altruiste” de protejare sau conservare a altceva decat noi insine sunt doar scurte momente in care realizam ca trebuie sa nu fim atat de salbatici incat sa distrugem ceea ce ne tine in viata. Nu de alta, dar am vrea sa fim nemuritori.
As propune sa incepem a ne feri de laitmotive construite din sofisticarea pe care nu o detinem. Oamenii care fac propaganda pentru “munca te inalta” sunt cei care-si petrec timpul in locurile cele mai ferite de pericole, dar care au parte de bucata cea mai buna de carne. Adica cei care in piesele lui Caragiale mergeau la teatru sa asiste piese de comedie frantuzesti, fara a cunoaste insa o boaba de franceza. Restul sunt actorii de pe scena si cei din afara ei, care nu si-ar permite oricum nici manualul, dar nici biletul de la casa. Sau ar prefera oricum, in mod firesc, de banii respectivi sa-si cumpere un os din cele aruncate de spectatorii imbuibati.
Sa nu credem insa ca daca vreunul dintre plebeii vechi si noi s-ar fi nascut in casta superioara ar cere indulgente, sau s-ar ruga ca in urmatoarea viata sa revina la plebeism. Ar fi prea preocupati de propria digestie.
Asadar, nici macar pretentia de a renunta la propriile moravuri nu o prea putem emite, ca nu stim cum. Dar poate ca latura luminata a acestui egoism ce ne defineste se poate regasi acolo unde incepem sa fim sinceri. Doar pornind de aici avem vreo sansa de evolutionism.
pentru ca
